Candisept, 30cps, Fares

Descriere Candisept, 30cps, Fares

Candisept 30cps Fares

Candisept se adreseaza persoanelor diagnosticate clinic /paraclinic cu candidoze orofaringiene, digestive sau vaginale.

Beneficii:
-Candisept este un anticandidozic puternic prin actiunea sinergica a celor 3 uleiuri esentiale din compozitia produsului.
-Administrat ca unic tratament, Candisept conduce la negativarea candidei in 15 zile.
-Se recomanda in urmatoarele afectiuni:candidoza orofaringiana, manifestata prin disconfort la nivelul cavitatii bucale, depozite albicioase, cheilita angulara, disgeuzie,disfagie, candidoza vaginala manifestata prin sensibilitate vaginala, prurit vulvar, vulvodinie, leucoree, disurie.
-Eficient ca unic tratament in
– Candidoza orofaringiana in 79,17 % dintre cazurile monitorizate
-Candidoza vaginala in 95,45 %  dintre cazurile monitorizate
-Nu afecteaza flora intestinala si nu are efecte secundare hepatice.
-Uleiurile esentiale folosite in compozitia capsulelor moi sunt riguros caracterizate botanic si biochimic (cu o compozitie bine definita a principiilor active majoritare) care asigura efect crescut si reproductibil.
-Produsul este 100% natural, fara excipienti si asigura o biodisponibilitate optima.

Compozitie:
-ulei gras de floarea soarelui 175 mg
-ulei esenţial de cuişoare (Caryophylli floris aetheroleum) 168 mg
-ulei esenţial de lemongrass (Cymbopogoni citrati aetheroleum) 3,5 mg
-ulei esenţial de tea tree (Melaleuca alternifolia aetheroleum) 3,5 mg

Cuişoarele, originare din Indonezia, îşi trag denumirea de la forma mugurilor florali care se aseamănă cu nişte cuie mici. Subiecte ale scriitorilor chinezi ai dinastiei Han (266 Î.Hr. – 220 D.Hr.), acestea au devenit cunoscute în Europa prin secolul IV, după care au fost comercializate din ce în ce mai intens, fiind pentru mult timp foarte scumpe. Cuişoarele sunt utilizate atât în medicina indiană Ayurveda, medicina chineză, cât şi în fitoterapia occidentală, în special pentru efectele uleiului esenţial pe care îl conţin.

Lemongrass este o plantă mult utilizată în zonele tropicale, în special în sud-estul Asiei. În ţări precum India, China şi Thailanda a fost şi este utilizat ca aromatizant în băuturi, deserturi şi alte preparate culinare. Este posibil ca uleiul esenţial de lemongrass să fi fost exportat de către filipinezi deja în secolul XVII dar acest lucru a fost ţinut secret. Se crede că informaţiile privind efectele terapeutice ale plantei şi ale uleiului său esenţial s-au răspândit în 1905 când un cercetător din Sri Lanka a achiziţionat plante pentru cultura în seră în vederea realizării unor cercetări mai amănunţite. Uleiul esenţial de lemongrass est-indian, cum se mai numeşte, provine din Malabar, Cochin, India şi Peninsula Malay. A fost oficial descris în British Pharmacopoeia din 1914, având în compoziţie ca aldehidă principală citralul, acesta fiind în proporţie de 70 – 85%.

Melaleuca este un gen de arbuşti şi arbori din familia Myrtaceae. Există 236 specii descrise de Melaleuca, toate acestea crescând în Australia. O specie binecunoscută de Melaleuca, tea tree, (Melaleuca alternifolia), este remarcabilă pentru uleiul său esenţial, produs şi comercializat în prezent la scară comercială şi utilizat în special într-o serie de produse cosmetice cu calităţi antiseptice. Timp de mii de ani, aborigenii australieni foloseau frunzele în scopuri medicinale; zdrobindu-le, ei obţineau un mudpack cu calităţi antiseptice şi antifungice. Numele de „arbore de ceai” a fost dat în 1770 de către exploratorul britanic, căpitanul James Cook alături de echipajul său. Echipajul a folosit iniţial frunzele pentru ceai, dar le-a utilizat şi amestecate cu frunze de molid pentru a produce o bere. Proprietăţile medicinale ale arborelui Melaleuca alternifolia au fost necunoscute în afara popoarelor australiene aborigene până la începutul anilor 1920. În acest moment, un chimist australian, Dr. Arthur Penfold, a studiat proprietăţile sale antiseptice, descoperind atunci că uleiul esenţial extras Melaleuca alternifolia a fost de 12 ori mai puternic decât acidul carbolic, antisepticul utilizat în acele timpuri. Printre numeroase alte componente active, uleiul conţine terpinen şi cineol.

Administrare:
Se administrează câte 1 capsulă de 2 ori pe zi, timp de 15 zile.

La nevoie se poate repeta cura după o pauză de 2 săptămâni.

Se administrează de preferință la o oră după masă, sau între mese.

Atentionari:
-Nu se recomandă în caz de ulcer gastroduodenal şi gastrită acută, la copii sub 10 ani şi în caz de hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.
-Nu se recomandă femeilor însărcinate datorită unor posibile efecte de stimulare a contracţiilor uterine.
-Nu se recomandă mamelor care alăptează datorită faptului că substanţele active trec în laptele matern şi pot modifica gustul acestuia.

Acest produs se poate utiliza concomitent cu medicamentele.
La dozele recomandate nu au fost semnalate efecte secundare.

Rolul componentelor:

Floarea soarelui este o plantă anuală cunoscută şi utilizată din timpuri străvechi, foarte înaltă, cu frunze cordate 3 nerve; florile galbene, grupate în calatidii mari care de-a lungul zilei îşi orientează poziţia după soare, de unde şi denumirea de floarea-soarelui.
Domesticită de către indienii din continentul american, floarea soarelui are o îndelungată şi interesantă istorie ca plantă alimentară.
În vremuri preistorice, oamenii foloseau seminţele de floarea soarelui în scopuri ornamentale şi ceremoniale, precum şi în scop alimentar. Înainte de domesticire plantele sălbatice erau răspândite pe continentele Nord- şi Central-American; în numeroase locaţii din estul Americii de Nord săpăturile arheologice au găsit seminţe de floarea soarelui; cele mai timpurii par a fi cele din nivelele arhaice ale site-ului Koster datând probabil de acum 8500 de ani. Este dificil de stabilit momentul precis al domesticirii, dar s-a vehiculat o estimare la cca. 3000 de ani. În aceşti ultimi 3000 de ani indienii au mărit dimensiunile seminţelor modificând gradat compoziţia genetică a plantei prin selecţii repetate a exemplarelor cu seminţele cele mai mari. Dovada arheologică acceptată pentru recunoaşterea formelor domesticite ale florii soarelui este creşterea în dimensiuni a achenelor; dimensiunea minimă de 7,0 milimetri pentru a stabili dacă o anume achenă provine de la o plantă domesticită a fost stabilită în 1950. Principalul areal de domesticire pare să fi fost localizat în zonele împădurite din estul Americii de Nord, cea mai fermă dovadă provevind dintr-un site din Arkansas dovedită a avea o vechime de 3000 de ani. Cu toate acestea mai sunt site-uri care au oferit potenţiale dovezi ale domesticirii florii soarelui chiar acum 6000 de ani.

Seminţele de floarea soarelui au fost şi sunt consumate proaspete, prăjite, uscate şi gătite şi utilizate ca şi sursă de ulei. Mugurii florali, în trecut, erau fierţi. Seminţele prăjite au fost folosite ca şi substituent pentru cafea. Indienii apaşi foloseau foarte mult floarea soarelui; indienii Hidatsa foloseau seminţele plantelor sălbatice pentru că uleiul produse de seminţele din florile lor mai mici era de calitate superioară. Indienii din sud-estul Americii de nord credeau că atunci când plantele de floarea soarelui sunt numeroase este un semn că vor fi recolte abundente. Cei din preerie spuneau că atunci când floarea soarelui era înaltă şi deplin înflorită, bizonii vor fi graşi şi carnea lor bună. Seminţele erau consumate de mulţi nativi din zona Californiei, Mexicului, unde erau adesea prăjite şi amestecate cu alte seminţe; în Mexic aveau şi valoare medicinală ameliorând durerile de piept; exploratorul spaniol Francisco Hernandez descrie puteri afrodisiace ale florii soarelui.

Charles H. Lange, antropolog la University of Texas, nota că „printre Cochiti, un remediu casnic pentru tăieturi şi alte răni este sucul proaspăt din tulpinile de floarea soarelui. Sucul este pus din belşug peste răni, se bandajează, şi rezultă invariabil într-o refacere rapidă, fără niciun caz de infecţie”.
Din plantele sălbatice se extrăgeau şi vopsele de culoare roşie şi neagră, utilizate pentru colorarea produselor din nuiele. Din florile marginale se extrăgea o vopsea galbenă. Indienii Hopi creşteau o varietate de floarea soarelui cu achene purpurii obţinând astfel o vopsea purpurie folosită, de asemenea, pentru colorarea materialelor din nuiele sau pentru decorarea propriilor corpuri.
La sfârşitul secolului XIX Ludwig şi Kromayer au izolat un tanin pe care l-au denumit acid heliantitanic pe care fierbându-l cu acid clorhidric mediu diluat au obţinut o substanţă glucidică fermentabilă şi un colorant violet. În 1878 E. Diek a găsit în plantă mici cantităţi de inulină, mari cantităţi de levulină şi un glucid dextrogir. Chardon a obţinut în 1873 o oleorezină interesantă, iar Buschmann a obţinut din plantele de floarea soarelui din Rusia betaină şi colină. Mai târziu în America seminţele au fost folosite uneori ca diuretice şi expectorante în afecţiuni pulmonare şi laringiene. Uleiul extras din seminţe a devenit un articol de comerţ la începutul anilor 1900.
Tulpina de floarea soarelui tratată ca şi inul produce o fibră lungă şi fină care se spune că era folosită în China pentru falsificarea mătăsii.
Helianthus annuus a fost introdusă în Europa în secolul al XVI-lea și a fost mult cultivată în Rusia, Ungaria, Bulgaria și Italia pentru o lungă perioadă de timp ca sursă pentru cantităţi mai mari de ulei. Uleiul de floarea soarelui obținut din semințe a fost menționat pentru prima dată în anul 1716. Matthiolus (1626) a utilizat floarea-soarelui ca medicament pentru răni. În Rusia s-a folosit tinctura de frunze și flori în boli ale sistemului respirator, fapt consemnat în Rapoartele anuale Merck în 1908.  Aici uleiul din seminţe era denumit „ulei de post” fiind mult consumat ca substituent pentru grăsimea animală de către ţăranii ruşi care trebuiau să postească aproape trei sferturi de an, conform prevederilor Bisericii Unitariene Greceşti. Același lucru s-a întamplat mai târziu şi în Ungaria. Locuitorii din Caucaz foloseau floarea soarelui în febra malariei. Frunzele erau răspândite pe un pat acoperit cu o pătură înmuiată în lapte cald, în care era apoi înfăşurat pacientul şi ţinut o oră sau două până transpira abundent; procesul era repetat în fiecare zi până accesul de febră dispărea. Tinctura din frunze şi flori era recomandată în combinaţie cu balsamicele în tratamentul bronhiectaziei.
În medicina populară, semințele de floarea-soarelui au fost folosite ca diuretice și expectorante. În plus, semințele au fost, de asemenea, considerate bune furaje de îngrășare pentru păsările de curte, pentru a susţine producerea de ouă, pene sau piele, dând acestora din urmă un luciu frumos. În Rusia, din floarea soarelui se mai obţinea potasiu.

Cuişoarele sunt mugurii florali (bobocii) uscaţi ai arborelui aromatic Eugenia caryophyllata, originar din insulele Moluce şi Celebe şi pe larg cultivat în zonele tropicale.

Florile sunt recoltate de două ori pe an, în iunie şi decembrie, în momentul când ele trec de la culoarea verde la culoarea roz, apoi se usucă la soare până ce lumina şi aerul fac ca ţesutul mugurilor să se impregneze cu esenţa pe care o conţin, căpătând o culoare brună.
Condiment şi remediu natural, cuişoarele au fost folosite de sute de ani, schimburile comerciale cu acestea între „insulele cuişoarelor” Ternate şi China, datând de 2500 de ani.

Datarea istorică a cuişoarelor ca şi condiment, s-a găsit mult timp în urmă în relatările referitoare la vasele comerciale din 1721 ÎH. Referinţe bibliografice timpurii susţin că apropiaţii împăratului Chinei trebuia să ţină cuişoare în gură, pentru a le împrospăta respiraţia. Ca multe alte condimente, cuişoarele au fost o marfă mult apreciată şi de către de romani.

Alături de nucşoară, cuişoarele au fost unul din cele mai preţioase condimente din secolele XVI şi XVII, una din navele lui Magelan întorcându-se în 1522 încărcată cu nucşoară şi cuişoare, spre deliciul spaniolilor. Desigur, mulţi râvneau preţioasa marfă, cuişoarele la vremea aceea valorând mai mult decât greutatea lor în aur.

În 1605 olandezii au găsit drumul spre Moluccas şi au început comerţul cu cuişoare, şi extinzând cultivarea plantei, au menţinut un monopol efectiv asupra comerţului, ajungând chiar, în 1816, să dea foc unor plantaţii pentru a-i creşte preţul.
În jurul anilor 1800, planta a fost introdusă în India prin Mauritius.

În medicina tradiţională chineză, cuişoarele au fost îndelung utilizate pentru a trata indigestia, diarea, hernia, şi viermii intestinali, precum şi diferite infecţii fungice precum cele de la nivelul picioarelor la atleţi. În folclorul asiatic se spune că ţinând în gură două cuişoare fără a le mesteca sau înghiţi, putem să renunţăm la dorinţa pentru alcool.

Vindecătorii tradiţionali ayurvedici au utilizat cuişoarele din vremuri antice pentru tratamentul bolilor respiratorii şi digestive. Naturaliştii medievali germani utilizau cuişoarele ca parte din mixturile anti-gutoase. Medicii eclectici americani timpurii le-au folosit ca tratament pentru problemele digestive, adăugându-le de asemenea medicamentelor amare, făcându-le astfel ai plăcute la gust. Ei au fost primii care au extras uleiul esenţial şi l-au aplicat pe gingii pentru uşurarea durerilor de dinţi. Câteva picături de ulei în apă erau antivomitive, iar infuzia reducea senzaţia de greaţă.

Astăzi este folosită ca plantă medicinală în special datorită efectelor sale stimulent-aromatice, având efecte pozitive şi în ulcerele stomacale, vomă, flatulenţă.

Infuzia de cuişoare, la fel apa distilată de cuişoare, pudra sau tinctura stimulează apetitul şi digestia. Uleiul esenţial este antiseptic şi analgezic, proprietăţi datorită cărora, mai ales în trecut, se folosea mult în stomatologie. Şi astăzi se foloseşte în produsele naturiste pentru cunoscutele sale calităţi bactericide împotriva bacteriilor de tip streptococ, stafilococ şi pneumococ.
Uleiul esenţial este bogat în eugenol, substanţă cu proprietăţi antiseptice şi antitermice, utilizată în medicina românească încă din secolul XIX, în afecţiuni pulmonare, sau ca analgezic local. Uleiul mai conţine acetat de eugenol, acid oleanolic, şi caryophyllen. Cercetătorii japonezi, au mai descoperit în compoziţia cuişoarelor substanţe cu efect antioxidant.

Cymbopogon este un gen cu 55 de specii aparţinând familiei Poaceae, indigene în regiunile tropicale şi subtropicale din Asia, cultivate acum şi în America Centrală şi de Sud, Africa şi alte zone tropicale. Lemongrass este o plantă versatilă, dezvoltându-se uşor şi în grădină. Prezintă un rizom scurt, creşte în tufe dense care pot atinge 1,8 m înălţime şi 1,2 m grosime
Denumirea generică Cymbopogon derivă din cuvintele greceşti kymbe (barcă) şi pogon (barbă), referindu-se la bracteele în formă de barcă şi la inflorescenţele cu multe spiculeţe aristate. Caracteristica specifică a acestei specii este aceea că aroma frunzei sale este asemănătoare cu a lămâii.

Încă rămâne o problemă deschisă dacă lemongrass-ul a fost cunoscut din antichitate, având în vedere că multe plante aromatice din textele antice nu au fost încă identificate. Un posibil canditat este planta biblică qaneh [קָנֶה] care pare a indica o plantă cu formă de iarbă, ce creşte adesea în tufe. Primul botanist care a consemnat aroma caracteristică de lămâie a plantei a fost De Candolle, în 1813, care specifica faptul că sub denumirea de Andropogon citratum era frecvent întâlnită în grădinile botanice o plantă ierboasă caracterizată de aroma de lămâie a frunzelor sfărâmate, şi faptul că necesita o atmosferă caldă în sere. Mai târziu, în 1839, un eminent profesor de botanică,  Th. Fr. L. Nees von Esenbeck, a subliniat caracterele sale botanice, delimitând-o de o altă specie a genului A. schoenanthus, cu caracteristici asemănătoare.

Lemongrass-ul este în mod obişnuit întrebuinţat sub formă de ceai, supe sau în condimente, fiind de asemenea indicată pentru preparate din peşte şi fructe de mare. Are o istorie de utilizare  îndelungată cu o aplicabilitate extensivă în medicina tradiţională ayurvedică într-un număr mare de ţări. Întrebuinţarea sa terapeutică largă se bazează pe o serie complexă de proprietăţi: antibacteriene, antifungice, antiprotozoa, anticarcinogenice, antiinflamatoare, cardioprotective, antitusive, antiseptice, şi antireumatice. Mai nou au fost evidenţiate, prin studii ştiinţifice efecte cu potenţial benefic în tratamentul diabetului, a dislipidemiilor, disconfortului gastro-intestinal, în anxietate, febră şi pneumonie, evidenţiindu-se şi un efect antioxidant şi anticoagulant.
În Argentina decoctul din frunzele de lemongras alături de cele de maté este utilizat pentru iritaţii ale gâtului, în Brazilia ceaiul din frunze este un popular antiinflamator, antispasmodic, analgezic, antipiretic, diuretic şi sedativ, în Cuba este folosit ca hipotensiv, în stări catarale şi reumatism, în Egipt ca antispasmodic renal şi diuretic. Uleiul esenţial a arătat în aromaterapie un efect liniştitor asupra sistemului nervos.

Lemongrass-ul este folosit astăzi şi în băuturile răcoritoare şi ca aromatizant şi conservant în patiserie şi alte produse ale artei culinare.
În cosmetică uleiul esenţial din lemongrass, datorită aromei sale, este folosit la fabricarea parfumurilor, săpunurilor, detergenţilor şi cremelor. În trecut, uleiul de lemongrass indian era adus din Malabar, Cochin, India şi Peninsula Malay şi a fost oficial descris în British Pharmacopoeia 1914. Aldehida principală din uleiul esenţial este citralul care reprezintă o proporţie de 70-85%; pe lângă acesta, ueliul, în funcţie şi de originea geografică, conţine terpene, alcooli, ketone, esteri şi în special aldehide, în special linalool, geraniol, nerol şi metil peptonă, dar în cantităţi mai mici. Planta mai conţine fitoconstituenţi precum flavonoidele şi compuşii fenolici.

Prezentare: 30 cps.